Sfânta Comunitate a Sfântului Munte Athos - Karyes, 17/30.12.2006

Nr. Protocol F.2/7/2310

Recenta vizită a Papei Benedict al XVI-lea la Patriarhia Ecumenică, cu ocazia prăznuirii Sfântului Andrei (30 noiembrie 2006), sărbătoarea tronului patriarhal, şi vizita ulterioară a Arhiepiscopului Hristodul al Atenei la Vatican (14 decembrie 2006) au pricinuit impresii, aprecieri şi reacţii variate. Lăsând la o parte estimările pozitive sau negative pe care presa secularizată le-a făcut pe marginea acestor evenimente, vom insista asupra aspectelor care privesc mântuirea noastră, pentru care am ieşit din lume în pustia Sfântului Munte.

Ca monahi aghioriţi, respectăm Patriarhia Ecumenică, sub a cărei jurisdicţie canonică ne aflăm. Cinstim şi respectăm pe Patriarhul nostru Ecumenic, Bartolomeu, şi ne bucurăm de cele pe care în chip plăcut lui Dumnezeu şi cu multe osteneli le lucrează în folosul Bisericii. Menţionăm în mod deosebit apărarea cu dârzenie şi tenacitate, în mijlocul unor condiţii potrivnice, a drepturilor incontestabile ale Patriarhiei Ecumenice, susţinerea Bisericilor Ortodoxe Locale aflate în situaţii dificile şi grija pentru transmiterea mesajului Bisericii Ortodoxe în lume. De asemenea, noi, monahii aghioriţi, respectăm Biserica Greciei din care provin cei mai mulţi dintre noi, precum şi pe Prea Fericitul ei Întâistătător.

Cu toate acestea, cele petrecute în timpul recentelor vizite, a Papei la Fanar şi a Prea Fericitului Hristodul la Vatican, au pricinuit o profundă mâhnire în inimile noastre.

Dorim şi ne vom lupta toată viaţa să păstrăm comoara încredinţată de Sfinţii Părinţi, pe care ne-au lăsat-o ca moştenire Sfinţii Ctitori ai Sfintelor noastre Mănăstiri şi pururi pomeniţii părinţi dinainte de noi. Trăim pe cât putem Taina Bisericii şi Credinţa Ortodoxă neîntinată potrivit celor pe care zilnic le învăţăm din Sfintele Slujbe, din citirile sfinte şi din întreaga învăţătură a Sfinţilor Părinţi, care este formulată în scrierile lor şi în hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Păzim ca pe lumina ochilor conştiinţa noastră dogmatică, pe care o edifică cercetarea cu plăcere a luptelor pline de râvnă şi a izbânzilor împotriva feluritelor erezii, a luptelor Sfinţilor Părinţi Mărturisitori, şi mai ales ale celui între Sfinţi Părintelui nostru Grigorie Palama, ale Cuvioşilor Mucenici Athoniţi şi ale Cuviosului Mucenic Cozma, Protosul Sfântului Munte, ale cărui Sfinte Moaşte cu multă evlavie le sărutăm şi a cărui sfântă pomenire o prăznuim. Ne temem să tăcem ori de câte ori se pun probleme care privesc moştenirea lăsată de Părinţi. Simţim greaua răspundere faţă de cuvioşii părinţi şi fraţi ai întregii Comunităţi athonite şi faţă de poporul credincios al Bisericii, care priveşte la monahismul athonit ca la păzitorul neînduplecat al Sfintelor Tradiţii.

Vizita Papei la Fanar, pe de o parte, şi a Arhiepiscopului Atenei la Vatican, pe de alta, au adus, poate, unele foloase de importanţă lumească, însă în timpul lor au avut loc unele manifestări care sunt în dezacord cu normele eclesiologiei ortodoxe şi s-au încheiat angajamente care nu vor fi de folos nici Bisericii Ortodoxe şi nici creştinilor eterodocşi.

Mai întâi, primirea Papei s-a făcut ca şi cum era vorba de un episcop canonic al Romei. În cadrul ceremoniei de primire, Papa purta omofor, a fost întâmpinat de către Patriarh cu cuvintele: “Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”, ca şi cum ar fi fost vorba despre unsul Domnului, a binecuvântat pe cei aflaţi în biserică şi i s-a cântat polihroniu ca unui Prea Sfinţit şi Prea Fericit episcop al Romei. De asemenea, asistarea Papei purtând omofor la Dumnezeiasca Liturghie ortodoxă, rostirea lui “Tatăl nostru”, îmbrăţişarea liturgică acordată Patriarhului sunt manifestări care depăşesc simplele rugăciuni comune. Şi toate acestea au loc în timp ce instituţia papală nu a făcut nici un pas înapoi în privinţa învăţăturilor ei eretice şi în politica ei, ci, dimpotrivă, în practică promovează şi încearcă în mod evident să întărească Uniaţia şi dogmele despre primat şi infailibilitate, înaintând mai mult în promovarea rugăciunilor comune interreligioase şi a hegemoniei papei de la Roma, întrezărită prin ele.

În legătură cu întâmpinarea Papei la Fanar, ne-a mâhnit în mod deosebit şi faptul că mijloacele de informare în masă au repetat informaţia falsă – fapt inadmisibil – cum că troparele cântate atunci au fost alcătuite de un monah sau de nişte monahi athoniţi. Profităm de ocazie ca să înştiinţăm cu responsabilitate pe evlavioşii creştini că alcătuitorul lor nu este şi nu putea fi un monah athonit.

Apoi, străduinţa Prea Fericitului Arhiepiscop al Atenei de a stabili relaţii cu Vaticanul în chestiuni sociale, culturale şi de bioetică, precum şi orientarea spre apărarea în comun a rădăcinilor creştine ale Europei (poziţii care se regăsesc şi în Declaraţia Comună de la Fanar a Papei şi a Patriarhului) pot fi considerate inofensive, în principiu, deoarece ţintesc la cultivarea legăturilor paşnice dintre oameni. Cu toate acestea, este important ca aceste acţiuni să nu dea impresia că Ortodoxia şi Occidentul se sprijină şi astăzi pe aceleaşi baze şi să nu conducă la uitarea distanţei care desparte Tradiţia Ortodoxă de ceea ce în mod obişnuit este cunoscut drept “spirit european”. Europei (Apusene) i se datorează apariţia unui şir de instituţii şi acţiuni anticreştine, cum ar fi: Cruciadele, Inchiziţia, comerţul cu sclavi, colonialismul. Asupra acesteia apasă tragica ei divizare prin ruptura Protestantismului, prin catastrofalele războaie mondiale, prin umanismul antropocentric şi ateismul ei. Toate acestea sunt consecinţele deviaţiilor teologice ale Romei de la Ortodoxie. Ereziile papale şi cele protestante, inventate una după alta, au îndepărtat din lumea occidentală pe Hristos cel smerit al Ortodoxiei şi în locul Lui l-au instalat pe omul modern. Sfântul Episcop Nicolae [Velimirovici] al Ahridei şi Zitei scria din Dachau:

“Aşadar, ce este Europa? Papa şi Luther… Aceasta este Europa în nucleul ei, din punct de vedere ontologic şi istoric”. Iar sfinţitul Stareţ Iustin Popovici completează: “Conciliul II Vatican constituie renaşterea tuturor umanismelor europene…, deoarece Conciliul a insistat cu încăpăţânare să fie păstrată dogma infailibilităţii papale”, şi conchide: “Fără îndoială, principiile şi forţele culturii şi civilizaţiei vest-europene luptă împotriva lui Hristos”. 

De aceea este important să fie promovat duhul smerit al Ortodoxiei şi să fie susţinute rădăcinile cu adevărat creştine ale Europei unite, acelea pe care Europa le-a avut în primele veacuri creştine, în vremea catacombelor şi a celor Şapte Sfinte Sinoade Ecumenice. Se impune ca Ortodoxiei să nu i se pună în cârcă păcate străine ei şi, mai mult decât atât, să nu se dea impresia europenilor, descreştinaţi ca reacţie la abaterile Creştinismului Occidental, că Ortodoxia se identifică cu acela, căci altfel nu va putea fi mărturisită drept singura Credinţă adevărată în Hristos şi singura nădejde a popoarelor Europei.

Este foarte evidentă neputinţa romano-catolicilor de a lepăda hotărârile sinoadelor ulterioare, numite de ei ecumenice, care au decretat ca dogmă pe Filioque, primatul papal, infailibilitatea papei, stăpânirea lumească a pontifului roman, harul creat, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, Uniaţia. Cu toate acestea, noi continuăm aşa-numitele vizite protocolare, atribuind Papei cinstirile cuvenite unui episcop ortodox şi încălcând o serie de Sfinte Canoane care interzic rugăciunile în comun, în timp ce dialogul teologic naufragiază în mod repetat, şi când este scos la suprafaţă din adânc, iarăşi se afundă.

Toate indiciile conduc la concluzia că Vaticanul nu se orientează spre lepădarea învăţăturilor eretice, ci spre reinterpretarea lor, adică spre cocoloşirea lor.

Eclesiologia romano-catolică se schimbă de la o enciclică la alta, de la aşa-zisa eclesiologie deschisă a Enciclicei “Ut Unum Sint” la exclusivitatea eclesiologică a Enciclicei “Dominus Jesus“. Este vrednic de consemnat faptul că aceste două puncte de vedere romano-catolice sunt contrare eclesiologiei ortodoxe. Conştiinţa de sine a Sfintei Biserici Ortodoxe, ca singura Biserică Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, nu recunoaşte “bisericile” şi confesiunile eterodoxe drept “biserici surori”. Biserici surori sunt numai Bisericile Ortodoxe Locale. Nici o altă referire similară la biserici surori nu este permisă din punct de vedere teologic.

Dogma despre Filioque este prezentată de către partea romano-catolică drept o altă expresie legitimă a învăţăturii despre purcederea Duhului Sfânt, echivalentă din punct de vedere teologic cu învăţătura ortodoxă despre purcederea “numai de la Tatăl”. Punct de vedere pe care, din păcate, îl susţin şi unii teologi de-ai noştri.

De altfel, Pontiful ţine la primatul papal ca la un privilegiu de neclintit, aşa cum se vede şi din recenta ştergere a titlului de Patriarh al Occidentului de către actualul Papă, Benedict al XVI-lea, din referirea la slujirea universală a Apostolului Petru şi a urmaşilor lui, menţionată în cuvântarea sa rostită în biserica Patriarhiei, precum şi dintr-un cuvânt recent de-al său care cuprinde şi următoarele:

“În comuniunea cu urmaşii Apostolilor, a căror unitate văzută o garantează urmaşul Apostolului Petru, Comunitatea Catolică Ucraineană (n.a. Unită) a izbutit să păstreze vie Sfânta Tradiţie în integritatea ei“.

Uniaţia este întărită şi confirmată în multe şi variate feluri, în ciuda declaraţiilor contrare rostite din când în când de papă. Această poziţie nesinceră o mărturiseşte, pe lângă alte situaţii, şi intervenţia provocatoare a anteriorului Papă, Ioan Paul al II-lea, care a condus la naufragiu dialogul ortodoxo-romanocatolic de la Baltimore, precum şi de scrisoarea actualului Papă trimisă cardinalului Liubomir Huzar, Arhiepiscopul uniat al Ucrainei. În epistola în cauză (22/2/2006) se menţionează cu emfază: 

“Se impune să asigurăm prezenţa celor doi mari purtători ai unicei Tradiţii (cel latin şi cel răsăritean)… Misiunea încredinţată Bisericii Greco-Catolice, care se află în deplină comuniune cu urmaşul Apostolului Petru, este îndoită: pe de o parte, să păstreze în chip văzut, în cadrul Bisericii Catolice, Tradiţia răsăriteană, iar pe de alta să favorizeze convergenţa celor două tradiţii, mărturisind nu numai faptul că ele se îmbină între ele, ci constituie chiar o profundă unitate în diversitatea lor“.

În acest sens, manifestările de curtoazie precum vizitele Papei la Fanar şi a Arhiepiscopului Atenei la Vatican, fără a exista premiza unităţii de Credinţă, reuşesc pe de o parte să creeze impresii false de unitate şi să îndepărteze lumea eterodoxă de a privi Ortodoxia ca pe adevărata Biserică, iar pe de altă parte să tocească simţul dogmatic al multor ortodocşi. Şi, mai mult decât atât, îi împing pe unii dintre creştinii ortodocşi evlavioşi, care se neliniştesc pentru cele ce se săvârşesc în mod nepotrivit şi împotriva Sfintelor Canoane, la ruperea de trupul Bisericii şi la crearea de noi schisme.

De aceea, din dragoste pentru Ortodoxia noastră, cu durere pentru unitatea Bisericii şi urmărind păstrarea fără inovaţii a Credinţei Bisericii, proclamăm în toate direcţiile cele hotărâte în Sinaxa Extraordinară Dublă a Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte din 9/22 aprilie 1980:

“Credem că Sfânta noastră Biserică Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos, care are plinătatea harului şi a Adevărului şi pentru aceasta are succesiunea apostolică neîntreruptă.

Dimpotrivă, «bisericile» şi «confesiunile» Apusului au denaturat în multe locuri credinţa Evangheliei, a Apostolilor şi a Părinţilor, sunt lipsite de harul sfinţitor, de Tainele adevărate şi de succesiunea apostolică…

Dialogul cu eterodocşii nu este condamnabil în măsura în care are ca obiectiv să-i informeze pe aceştia asupra Credinţei Ortodoxe, astfel încât să se reîntoarcă la Credinţa Ortodoxă, atunci când aceştia vor accepta iluminarea dumnezeiască şi li se vor deschide ochii.

Dialogul teologic în nici un caz nu trebuie să fie însoţit de rugăciuni în comun, de participări la adunările liturgice şi cultice, precum şi de alte acţiuni care pot da impresia că Biserica noastră Ortodoxă îi acceptă pe romano-catolici ca pe o Biserică deplină şi pe Papă ca pe episcopul canonic al Romei. Astfel de acţiuni îi înşeală şi pe creştinii ortodocşi şi pe cei romano-catolici, creându-le impresia greşită că aceasta este părerea pe care o are Ortodoxia în ceea ce-i priveşte…

Cu harul lui Dumnezeu, Sfântul Munte, ca şi poporul ortodox al Domnului, rămâne statornic în Credinţa Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi şi din iubire faţă de eterodocşi, care sunt ajutaţi în mod substanţial atunci când ortodocşii, prin poziţia lor ortodoxă consecventă, le descoperă gravitatea bolii lor spirituale şi modul vindecării lor.

Încercările nereuşite de unire ale trecutului ne învaţă faptul că o unire permanentă şi după voia lui Dumnezeu, în Adevărul Bisericii, presupune o pregătire şi o cale diferite de cele urmate în trecut şi, după cum se vede, sunt urmate şi astăzi.”

Toţi Reprezentanţii şi Întâistătătorii celor douăzeci de Sfinte Mânăstiri ale Sfântului Munte Athos reuniţi în Sinaxă.